Te-ai oprit şi ţi-ai zis:
Lucrarea timpului n-am cum s-o înţeleg.
Iată, plopii risipesc aur pe câmp,
Păsările călătoresc întotdeauna spre soare,
Florile se retrag în seminţe
Şi toate se-ntorc de unde-au plecat
Să-şi rostească imnul cel pururea nou.
Cineva ţi-a răspuns: poţi observa însuţi
Că mersul tău e mult mai încet,
Îţi slăbeşte vederea.
Tot mai rar te încumeţi să cânţi
Şi tot mai greu te decizi
Să mânuieşti uneltele ce te outeau consacara
Fenolemului tânăr
A tăcut o clipă apoi:
Se constată că-ţi place amurgul,
Că te uiţi la lucruri de parcă nu le-ai vedea,
Că te încurci în alegerea drumului
Semnul tău e acum îndoiala
Şi ezitarea.
Ezitarea mea e bucuria
De-a discerne cele ce vin din curgerea vremii.
Urmăresc călătoarele spre sursele soarelui,
Ori aşteptarea seminţelor, mirându-mă
Ce lumină se face în lume când visezi….
„În visul tău e totul ! “, visează, fiecare zi e specială...
